Despre Lipova

    Dezvoltarea istorică a Lipovei se încadrează în evoluţia istorică a Banatului Timişan, dar a suferit, în acelaşi timp, şi influenţe istorice ale evenimentelor din părţile arădene, ale Zarandului şi ale Transilvaniei. Aşezarea la răscrucea marilor drumuri, la interferenţa unor populaţii migratoare din vest şi din est, a determinat multiple frământări şi schimbări în soarta populaţiei şi, cu toate acestea, n-au putut întrerupe continuitatea de pe aceste locuri.

    Continuitatea aşezărilor omeneşti pe aceste meleaguri, încă din cele mai vechi timpuri, este sigură. Lipova figurează printre localităţile în care s-au descoperit urmele acestora din epoca Aramei şi a Bronzului, din Neolitic.

   Din perioada daco-romană există o mulţime de urme materiale, monede, monumente funerare, activitate economică de antrepozit şi port comercial pe râul Mureş, poziţie pe care Lipova şi-a păstrat-o până în secolul al XVII-lea . Produsul care reprezenta esenţa traficului comercial a fost sarea, exploatată în salinele de la Turda şi Ocna Mureş din Ardeal, dusă până în Cehia, Moravia, Slovacia şi mai departe, în Dalmaţia şi Italia Romană.

   Perioada romană la Lipova este ilustrată, după cum am arătat mai sus, prin multe urme, găsite ocazional, în hotarul şi incinta actualului oraş. Nu s-au făcut săpături speciale. Simplele activităţi ale lucrătorilor din agricultură, săparea de şanţuri pentru anumite construcţii din apropierea fostului port de altădată şi chiar spălarea naturală a solului în eroziune al terenurilor în pantă, de către ape, au pus în evidenţă obiecte metalice de natura monedelor şi a resturilor din diferite obiecte folosite de romani, mai ales obiecte de ceramică.

    Sursele folosite de la înaintaşi admit că venirea romanilor spre Lipova s-ar fi făcut din două direcţii, folosind drumurile dinspre Arad şi dinspre Lugoj, peste Dealurile Lipovei, pe ruta Topolovăţ - Cuveşdia - Şiştarovăţ - Lipova. Admitem ambele variante, bazându-ne pe urmele lăsate în amenajarea, pe anumite porţiuni, a drumurilor după sistemul şi tehnica romană.

    Din cariera de la Lucareţ, aflată în vecinătatea drumului Topolovăţ, Cuveşdia, Lipova, s-a folosit materialul pietros, bazaltic, la pavarea unor porţiuni de drum, care s-au păstrat până în zilele noastre. Facem această specificare bazându-ne pe următoarele dovezi:
- la romani, cunoştinţele tehnico-constructoare de drumuri şi poduri existau - geto-dacii nu cunoşteau aceste tehnici şi nici nu le-au lăsat urme în acest sens existenţa în apropierea punctelor de lucru a materialului din cariera Lucareţ facilita folosirea acestuia - mijloacele de transport din carieră recurgeau la tracţiune animală, iar mâna de lucru era constituită din populaţia locală şi din trupele romane care au fost aduse special pentru executarea lucrării.

    La Lipova, pe Mureş, ancorau plutele cu sare, dovadă că există populaţie romană în aceste locuri, formată din plutaşi care se schimbau la conducerea plutelor, din funcţionari portuari, manipulanţi pentru descărcare, transbordare de mărfuri făcută cu militari.

    Transportul de mărfuri se realiza cu plute sau mici vase de comerţ spre porturile dunărene. Continuitatea existenţei populaţiei daco-romane pe meleagurile noastre, chiar şi în perioada de după Aurelian, a fost pe deplin dovedită, atât pe baza ştirilor literare, cât şi prin descoperiri arheologice.
În apropiere de Lipova, la 15 kilometri distanţă, era un castru în localitatea Chelmac sau cel puţin un punct de observaţie la punctul numit Cetăţuie, aflat în hotarul localităţii. La Lipova, probabil era un asemenea post în pădurea Coasta Rea, care păzea strâmtoarea defileului Şoimoş-Lipova, unde era cel mai îngust, iar postul se afla în apropierea Mureşului. Această ipoteză este sprijinită de găsirea, în săpăturile din oraş, a monedelor şi a diferitelor cioburi din obiectele folosite.

    Sigură este prezenţa romană în oraş, la Mureş, unde se află portul, prin intermediul căruia se făcea schimbul de mărfuri de pe plutele venite din Transilvania pe plutele ce plecau spre Tisa şi Dunăre.

    După retragerea administraţiei romane, în anul 271, din Dacia, timp de câteva secole apare un gol de urme arheologice dacice pe care încearcă să le exploateze diferiţi istorici străini, şi anume că n-ar fi fost populaţie pe acest teritoriu la venirea ungurilor. Se afirmă că încă din secolul II înaintea erei noastre, în Europa estică ar fi pătruns triburile cetice, care probabil au ajuns în locurile noastre, pentru că cunoşteau văile din munţii Apuseni, a Crişurilor şi a Mureşului, iar în localităţile din vestul Lipovei s-au găsit urmele lor, prezente prin monede, brăţări, obiecte casnice, etc. Epoca Aramei şâ a Bronzului au fost şi sunt cunoscute, din perioada celţilor, pe actualele teritorii din lungul Mureşului şi al Crişurilor, în cursul lor inferior. Aceste izvoare materiale atestă cu multă certitudine prezenţa celor veniţi din alte părţi ale Europei, ca şi a celor aflaţi azi în aceste locuri. Se ştie sigur că la Covăsânţ şi Cuvin, celţii au staţionat mai mult timp. Fiindcă cunoşteau Mureşul şi teritoriile învecinate locurilor unde staţionau, admitem că cunoşteau inclusiv Lipova.

    Cronicarul regelui Bela al III-lea aminteşte, în lucrările sale, că în părţile dintre Dunăre, Tisa şi Mureş a domnit un principe valah, cu numele Glad. În evul mediu timpuriu, în partea de est a Banatului, afirmă istoricii că exista o formaţiune statală romano-slavă. Este vorba de ducatul lui Glad şi al urmaşului său, Ahtum. În secolele X şi XI, acest voievodat(ducat) a fost cucerit de unguri, care căutau mereu expansiunea spre est. S-au orientat spre răsărit din cauza bătăliei ce au pierdut-o lângă Lechfeld şi Augdburg, în Germania meridională, în landul Bavariei. 

    Ei au trecut peste Galiţia Subcarpatică, prin golful Uigorodului, în teritoriile Ungariei şi Austriei. Ajungând în Germania, li s-a barat drumul printr-o bătaie cumplită primită lângă Augsburg, care i-a făcut să se stabilească în pusta ungară, unde se află şi astăzi.

    Încă din timpul voievodatelor, demnitatea de voievod devine ereditară şi urmaşul lui Glad Ahtum, stăpâneşte teritoriile de pe valea Mureşului, având capitala la Cenad. Potrivit legendei lui S. Gerardi, ţara lui Ahtum era împărţită în mai multe provincii sau districte, aşezate în jurul unei cetăţi întărite, între care şi Lipova. Notarul anonim al regelui Bela, în cronica Gesta Hungarorum, aminteşte de 3 voievodate în sec. X în această parte de vest a ţării noastre.

    Redăm textual, referitor la existenţa acestei cetăţi, părerile lui Ion Lotreanu din Monografia Banatului. „Cetatea Lipovei, ale cărei ruine se văd încă, a fost zidită de Bela al IV-lea, iar sub Ladislau al V-lea, a fost însemnată fortăreaţă. La 1241, cetatea a fost atacată de tătari, locuitorii cetăţii, împreună cu refugiaţii, au respins atacul acestora cu succes. Regele Carol I şi soţia Elisabeta, adesea s-au întreţinut la Lipova. Regina Elisabeta, la 1327, în cinstea sfîntului Ladislau, a zidit o biserică şi un Claustru de ordin franciscan, care au existat şi în veacul al XV-lea. În evidenţele papale de dijmă, din 1332-1337, se găseşte sub numele de Leipoa Lippoa, având atunci şi parohie."

    Numele de Lipova este de origine slavă şi ar proveni din Lipe. Lipa, care derivă de la cuvântul Lip, ce înseamnă tei, iar călătorul turc Evlia Celebi spune că provine de la cuvântul slav Lepo, care înseamnă „frumos".

    În 1285, Lipova este atestată sub denumirea de Leipoa. În 1324, Castelannus de Lypoa. În 1389-1440, Civitas(oral), denumire dată în 1425. În 1446, se numea Oppidum. În 1482, Castrum, iar supa această dată, Civitas et Castrum.

    Întreaga istorie a părţilor noastre, de la venirea ungurilor pe teritoriul Ardealului, va fi marcată de serioase consecinţe ce au trebuit suportate de la populaţia băştinaşă. Deplasarea ungurilor în Europa, ca şi a altor popoare migratoare, era în căutarea teritoriilor pentru creşterea cailor, a cirezilor de bovine, ovine şi caprine, care veneau în urma năvălitorilor. Animalele erau sursa lor de existenţă. O ocupaţie tradiţională, învăţată din locurile de unde provin, unde şi astăzi locuitorii au aceleaşi îndeletniciri. Este vorba de Asia Centrală, Mongolia şi China Interioară. După ce au străbătut teritoriile ruse, trec prin pasul Dukla, golful Uigorodului de pe Tisa, prin nordul ţării noastre şi se aşează în pusta Ungariei de azi, în secolele IX-X. În urma evenimentelor din Germania, se întorc înapoi şi ajung în părţile noastre în secolul XI şi la începutul secolului XII.

    În 1241-1242, invazia tătarilor distruge cetatea Lipovei. La fel în1285. În 1245, regele Bela al IV-lea al Ungariei ordonă refacerea fortificaţiei cetăţii. Zidurile acestei cetăţi se găsesc şi acum în multe locuri, la suprafaţă sau la adâncimi foarte mici şi nu mai mult de jumătate de metru, exemplu: în toate grădinile de pe strada Matei Corvin, la întâlnirea cu cele de pe Mihai Viteazul.

    În anul 1278, cetatea Şoimoş şi probabil şi a Lipovei se găsesc în stăpânirea cneazului român Bann Pavel.

    Regii unguri au apreciat importanţa acestui punct strategic de la poarta Ardealului, care constituie o parte componentă a sistemului de organizarea militară a Transilvaniei în secolele XIII şi XIV.
 
    În 1323, un anume Toma este numit castelan de Lipova. În cronica pictată de la Viena, se arată că, în 1325-1327, regele Carol I ridică în cinstea vărului său, Sfântul Ludovic de Touluse, o mănăstire pentru ordinul franciscanilor. Pe lângă mănăstire, funcţionează şi o şcoală de călugări. Mănăstirea apare în evidenţele papale din anii 1332-1337, deci există o organizare bisericească la Leypoa-Lippoa.

    La 20 septembrie 1335, Paulus Cristus de Lypus protestează la Arad că nu i s-a acordat titlul de nobilime, pentru că Lipova devenise un centru important al zonei, după Arad şi Cenad.

    În 1349, mănăstirea minoritară primeşte indulgenţe papale.

    La 29 ianuarie 1357, se atestă la Lipova cămara de sare adusă din Transilvania cu plutele.


    Între 1345-1359, mănăstirea era centrul comunităţii franciscanilor din teritoriu. Din 1334 există şi o tipografie în care se ştanţau monede denumite mărci de Lipova, florini de aur şi alte monede.

    În anul 1363, cneazul Ladislau este executat în centrul oraşului, iar în 1368, între zidurile oraşului Lipova, se află armata regală şi de la 11 august 1367, Lipova avea un medic pe nume Petru Medicus. Din 21 februarie 1389, cetăţeanul Lipovei Francisc Magnus plăteşte tribut, o treime din venitul oraşului, pentru oraş.

    În anul 1389, Lipova primeşte diploma de oraş, iar în 1426 atributul de civitas. Ulterior, cetăţile Lipova şi Şoimoş ajung proprietatea lui Ioan Huniade, iar mai târziu, vor fi în stăpânirea lui Ioan Corvin.

    La începutul secolului al XV-lea, Lipova ară statul urban cu bresle, adificii publice, mănăstiri, biserici, cămări de sare şi cămara dărilor, iar în podgorie, posesiunile cu vii.

    Din 1426, Lipova este locul de întâlnire al notabilităţilor regatului; aici are loc semnarea tratatului între Sigismund de Luxemburg şi Dan al II-lea, domnul Ţării Româneşti.

    Din cele relatate rezultă că începutul mileniului al doilea găseşte Lipova ca un important punct strategic şi un centru economic, port la Mureş şi mare depozit intermediar de sare, proprietate feudală.

    Din 1397-1398, Lipova a devenit centru de administrare teritorială a sării, adusă pe plute din Ardeal. Erau peste 100 depozite în teritoriu, coordonate de această administraţie, care s-a perfecţionat în timp, începând din timpul romanilor, ce aveau pe Mureşul Mijlociu două porturi. Unul era Micia(Veţel), lângă Deva şi al doilea la Lipova, după unele presupuneri, bazate pe existenţa unor bucăţi de ceramică, cărămizi găsite în şanţurile săpate pentru construirea Casei Armatei, după 1950, ca şi în gropile mormintelor societice din parc, unde au fost aduşi şi înmormântaţi militarii decedaţi în intervenţia contra revoluţiei maghiare din noiembrie 1956. (Ei au plecat din cazărmile de la Lipova cu o garnitura de tren, care a fost aruncată în aer la intrarea în Ungaria, dincolo de Curtici. Minarea a fost făcută de către unguri).

    Oraşul continuă să se dezvolte, devenind cel mai însemnat centru economic şi comercial din comitatul Aradului. Expansiunea statului feudal maghiar în Transilvania menţine şi consolidează întăriturile strategice(Cheia Aradului). Recapitularea cronologiei principalelor evenimente istorice scoate în evidenţă perioada de înflorire a oraşului sub Carol Robert, când devine cel mai important centru din Comitatul Aradului. Aici existau o cămară regală, depozit de sare, monetăria unde se bătea moneda „Marca de argint de Lipova - Marca donariorum competis Lippuensis". În perioada 1387-1437, este semnalată existenţa unei episcopii ortodoxe; la Lipova s-a înfiinţat o casă de vamă regală, pentru sare. Vama a fost arendată în mai multe rânduri. În 1389, regele Sigismund arendează o treime a vămii pentru locuitorii Lipovei.

    Adolf Armbruster arată că în anul 1393, când otomanii cuceresc ultimul teritoriu existent în stăpânirea ţarului bulgar, pe nume Şişman, Ţara Românească devine vecină cu Imperiul Otoman. Din acest moment, rolul important în stăvilirea înaintării otomane spre Europa Centrală trece asupra voievozilor români.
În 1423, o mare oaste otomană trece Dunărea cu scopul de a-l alunga pe domnitorul român Dan al II-lea, care avea ca aliat un condotier florentin, Pippo Spano, cu numele adevărat Fillippe de Scolari, născut la Tizzano, în anul 1369. a urmat o carieră comercială însoţind pe Luca Petrea în Ungaria. Un biograf anonim pretinde că, înainte de sosirea în Ungaria, el ar fi peregrinat prin Germania în compania unor negustori italieni.

    Pippo Spano a intrat în anturajul arhiepiscopului de Esztegom, care l-a apreciat pentru calităţile sale în domeniul economic. Aici a avut loc întâlnirea sa cu noul rege al Ungariei, Sigismund de Luxemburg(1387-1437), care, impresionat de calităţile sale, l-a convins să intre în serviciul său.

    Sub conducerea lui, Banatul Timişan, arată P.P.Panaitescu, a dat poruncă de întărire a oraşelor din Ardeal. Era o previziune, de a se lua măsuri de siguranţă contra Imperiului Otoman, care ameninţă cucerirea Ţărilor Române şi a Ardealului.

    În 1410, începe construirea spitalului vechi la Lipova, prin donaţia lui Pippo Spano, construcţie care durează până în anul 1420. A fost amplasat unde astăzi este tribunalul.

    La 1426, regele Sigismund dăruieşte cetatea Lipovei fiului ţarului Bulgariei, Şişman. În această perioadă se clădeşte o mare biserică ortodoxă, datorită influenţei ortodoxismului bizantin.

    Din 1440, Lipova este donată Huniazilor şi face parte din domeniul Şoimoşului. La Lipova se cunosc colonişti veniţi din centrul Europei, numiţi Hospites. În 1463 se cunoaşte un mic domeniu al cetăţii Lipova, cu 7 sate, cu 150-200 gospodării şi 600-700 locuitori. Tot în perioada aceea se cunosc stăpânii feudali ai Lipovei şi ai cetăţii Lipova.

    Din 1446, Iancu de Hunedoara şi urmaşii lui sunt investiţi cu toate drepturile asupra târgului Lipova şi cetăţii Şoimoş, cu domeniile respective, de la Şoimoş şi din Podgorie, până spre Pâncota. Este cunoscut, pentru acele timpuri, primul primar, Toma Tăbăcarul, în 1455.

    La 1453, istoricul italian Flavio Iando, într-un discurs adresat regelui Argonului, vorbeşte de latinitatea limbii şi a poporului român, arătând că românii din vremea sa erau conştienţi că sunt urmaşii romanilor şi se mândreau cu aceasta.

    La 1510, prin căsătoria văduvei lui Ioan Corvin, proprietatea cetăţii trece asupra ducelui de Brandenburg împreună cu toată averea Huniazilor. Oraşul este împrejmuit şi întărit. Exploatarea ţărănimii se înăspreşte , ceea ce are ca urmare războiul ţărănesc.

    La 1514, Gheorghe Doja, în data de 4 iunie, asediază cele două cetăţi. Prima dată pe cea a Lipovei, iar pe 7 iunie, armata ţărănească trece Mureşul şi atacă cetatea Şoimoşului, care se predă fără a opune rezistenţă.

    În drum spre Timişoara, Gheorghe Doja şi răsculaţii care-l însoţeau se opresc la Radna. Scopul opririi era cu dublu interes. Pe de o parte, odihnirea răsculaţilor, care veneau din Transilvania, parcurgând un drum lung, iar pe de altă parte, pentru a investiga situaţia din Timişoara şi împrejurimile ei, pentru a cunoaşte forţa armată pe care o aveau de înfruntat. Pe casa în care a staţionat, care nu mai este, dar pe locul acela s-a construit alta, există placa, ce aminteşte de locul de staţionare a răsculaţilor conduşi de Gheorghe Doja. Casa se află în Radna, lângă podul de peste valea Radnei, denumită şi Valea Mare, peste drumul naţional DN7, în apropierea poliţiei şi a mănăstirii.

    La 1527, cetăţile trec în proprietatea lui Ioan Zapolya, iar la 1529, Lipova devine cetate de scaun şi la 29 iulie este declarată oraş regesc liber, ca şi Buda, datorită luptei duse de localnici contra otomanilor. La 1541-1542, la cetatea Şoimoş îşi are reşedinţa regina Isabela, văduva lui Ioan Zapolya, împreună cu fiul ei.

    La 1550, turcii atacă cetatea Lipovei, o cuceresc, o pierd şi o recuceresc din nou, transformând-o în Sangeac, în cadrul Paşalâcului Timişoara. După 1550, încep marile confruntări de interese politice şi economice din Transilvania. Poarta Otomană şi Imperiul Habsburgic vin în conflict, conflict la care participă şi Transilvania. Cetăţile Lipova şi Şoimoş devin puncte strategice. Atacurile se înmulţesc, iar populaţia se răreşte datorită părăsirii acestor locuri. Scade puterea economică.

    Anul 1551 a fost unul dintre cei mai nefericiţi ani din istoria Lipovei, din cauza atacurilor trupelor otomane, care au luat intrat în Banat şi încep cucerirea cetăţilor Lipova şi Şoimoş.

    La 8 octombrie 1551, trupele otomane pornesc asediul Lipovei, iar la 16 octombrie atacă cetatea şi oraşul, pe care le şi cuceresc. Trupele lui Andrei Bathory fug, garnizoana este lăsată de izbelişte, la voia întâmplării. În noiembrie 1551, trupele turceşti, în urma pierderii bătăliei de la Lipova, se retrag spre Timişoara şi iernează la Belgrad. Trupele Transilvane atacă cetatea Lipova şi reuşesc cucerirea ei. Cardinalul cancelar George Martinuzzi scrie că a fost cucerit oraşul Lipova, dar nu şi cetatea, căci turcii s-au baricadat înăuntrul ei.

    În 1552, turcii cuceresc Timişoara, atacă cetatea Lipovei, o cuceresc din nou, dar mercenarii germani, care au apărat-o, se retrag la Vinţu de Jos, unde Martinuzzi este ucis.

    După înfrângerea lui Gheorghe Doja la Timişoara, Lipova trece sub conducerea voievodului de Ardeal, Zaloya Ioan, care ajunge regele Ungariei de Răsărit. În Ungaria de Apus, era rege Ferdinand, fiul lui Zapolya şi al Isabelei, din familia Zsigmond. János Zsigmond devine primul principe al Ardealului. Isabela, după moartea soţului, preia tronul, dar în scurt timp este obligată să renunţe la el, iar sultanul Suleiman o obligă să domicilieze, împreună cu fiul ei, în cetatea Şoimoş.

    La 1595, cetatea este recucerită la transilvăneni. La 1599, cele două cetăţi sunt ocupate, pentru scurt timp, de către armatele lui Mihai Viteazul. 

    După căderea lui Mihai, cetăţile trec din nou în stăpânire Transilvaniei, dar la 14 iunie 1616 trec din nou în stăpânirea turcilor.

    La 25 august 1595, înainte de cuceririle lui Mihai Viteazul, soseşte la Alba-Iulia ştirea cuceririi Lipovei de către trupele bănăţene şi adelene, iar la 26 august 1595 sunt prezentate capturile cuceririi. După această dată începe perioada de glorie a cetăţii şi a oraşului Lipova, turcii şi tătarii asediază prin aprilie 1596 şi în februarie 1597, ca şi în mai-iunie 1597, cetatea, dar n-o pot cuceri. În schimb, garnizoana Lipova, întărită cu trupe ardelene, face dese incursiuni în ţinuturile controlate de otomani, aducându-le prejudicii.

    În iunie 1598, paşa de Timişoara atacă prin surprindere Lipova, dar este înfrânt, ca în noiembrie 1599 trupele lui Mihai Viteazul să intre în Lipova. În fiecare an încearcă cucerirea cetăţii şi a garnizoanei Lipova, dar fără izbândă.

    Vitejilor apărători lipoveni, Sigismund Bathory le dăruieşte drept răsplată, în 1607, case şi locuri de construcţii de case. La 13 iunie 1608, Sigismund reînnoieşte privilegiul de oraş liber pentru locuitorii garnizoanei. La 24 aprilie 1611, principele Gabriel Bathory reînnoieşte aceeaşi diplomă de privilegii, specificând şi sfatul oraşului, cu 27 de membri.

    Lipova, poartă a Transilvaniei de importanţă strategică, este solicitată de otomani, dar, neputând-o ocupa cu forţa armelor, au cerut să se predea. Principele Gabriel Bethlem promite cedarea cetăţii, însă turcii, neavând încredere în cele afirmate de principe, o cuceresc în 1614. Printr-un complot al localnicilor, aceştia o recuceresc. La 14 iunie 1616, Lipova este cedată definitiv otomanilor. Sangeacul îşi reia drepturile. Populaţia se refugiază în Transilvania.

    La 1619, bei de Lipova este Mohamed Zade, care în 1626, urmat de Abdullah, măreşte numărul oştenilor cetăţii la 600 de călăreţi şi 700 de pedestraşi. După bătălia de la Salonta din 1636, o tabărăde oşti transilvănene se stabileşte lângă Lipova. Cedarea cetăţii otomanilor a fost făcută de principele Ardealului, Bethlem Gabor, în 1616, care o stăpânesc până la 21 iunie 1686. sub ei se construieşte bazarul, în 1637-1672, din centrul oraşului şi se captează izvorul de pe strada Ştefan cel Mare, numit Ceşmă, de unde se aprovizionează şi astăzi cu apă populaţia de pe străzile din această parte a oraşului, datorită caracteristicilor ei potabile superioare.

    În 1658, noi evenimente militare devastează zona Mureşului de Jos. Ardelenii înving rezistenţa opusă în aceste locuri.

     Evlia Celebi spune că Lipova, în aceste vremuri, era o cetate de 10.000 de paşi, cu 5 porţi. În cetate era 5 geamii, un mecet, case cu şindrilă, multe vii, străzi pardosite cu scânduri, două prăvălii, comerţ cu sare, cu haine de postav şi încă două cetăţi mai mici. Una din aceste cetăţi era cetate de mijloc, fortificată, iar a doua, cea exterioară.

    În 1688, începe asediul habsburgilor, care câştigă bătălia. În 1690, câştigă turcii, iar în 1691 o recâştigă imperialii. La 7 septembrie 1695, otomanii aruncă cetatea în aer. Oraşul decade.

    În urma tratatului de la Calowitz, 1699, Lipova urma să rămână sub dominaţia turcească. Acesta a fost motivul pentru care populaţia romană părăseşte localitatea, iar cetatea Lipovei este dărâmată. La 1717, ocupaţia otomană ia sfârşit, Lipova rămânând sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.

    Stăpânirea imperială, după peste 160 ani de ocupaţie otomană îşi introduce administraţia, a cărei superioritate a dăinuit până azi, în părţile noastre, fiind mult deosebită de cea din Ţările Române.

Iosif al II-lea , fiul Mariei Terezia, trecând pe la Lipova şi Şoimoş, în 1768, declara: „dacă nu aş fi împărat, m-aş stabili aici", fiind atras de peisajul locului.

    Trebuia amintit că cele două paşalâcuri turceşti, din perioada de dominaţie, cu sediul la Timişoara şi la Buda, îşi încetează existenţa la începutul secolului al XVIII-lea, definitiv. În Banat, locul trupelor otomane este luat de cele imperiale austriece, care conform păcii de la Passarowitz, de la 21 iulie 1718, revine Casei Imperiale, dar administrat de Ungaria. După trecerea sub dominaţia austriacă, Banatul este împărţit în 12 districte, unul fiind al Lipovei, în locul fostului Sangeac Lipova. Ulterior, Banatul s-a reorganizat pe 10 districte. Fiecare district era format din 76 sate, cu 1131 case, cu populaţie germană, adusă din părţile de sud şi de vest ale Germaniei catolice; se stabileşte programul de populare a oraşului, cu populaţia adusă, cunoscută şi sub numele de şvabi. Colonizarea începe cu 200 familii germane. Se continuă colonizarea şi după 1724, până în 1736, dar, ca urmare a decimării populaţiei din cauza holerei, care a bântuit între anii 1738-1739, se aduc alte valuri, în 1749-1752-1764, cu 84 familii, în 1770 şi 1775.

    La 1738 sunt semnalate răscoale ale ţărănimii împotriva stăpânirii austriece, din cauza asupririi prin impozite şi dijme, pentru populaţia de naţionalitate română. Ca răspuns la această asuprire, încep manifestările care culminează prin răscoala lui Horea.

    În conscripţiile din anii 1743 şi 1746, se specifică că în Radna apare o populaţie de origine slavă, de religie romano-catolică, cu înscrisuri în registrele agricole, persecutată şi ea.

    Răscoala lui Horea se desfăşoară după un plan stabilit în Munţii Apuseni şi începe cu o coloană a răsculaţilor care se deplasează pe itinerariul Zam-Ilteu-Săvârşin-Bârzava, ajunge la Şoimoş şi la Lipova la 9 noiembrie 1784. la coloana răsculaţilor, pe drum se adaugă ţăranii din satele prin care trecea Horea. O parte din ţărani, în special bătrânii şi femeile, împreună cu copiii, s-au retras pe văile din Munţii Zarandului şi în pădurile vecine acestor văi. Răscoala lui Horea are urmări şi aici, prin mişcările ţăranilor iobagi din Şoimoş şi Radna.

    În revista „Clio", nr. 2-4, din 1994, care apare sub egida Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni, am găsit câteva articole scrise de foştii elevi ai Liceului Teoretic din Lipova, astăzi Grupul Şcolar „Atanasie Marienescu", două articole referitoare la Pecetea Mare a Lipovei din secolul al XVII-lea şi la Lipova şi Revoluţia de la 1848. Articolele mi-au fost de un real folos în elucidarea unor evenimente ce s-au petrecut cu 100 de ani în urmă în oraşul în care autorii referatelor şi-au făcut studiile liceale. Este vorba de ing. Flavius Mihalea, conferenţiar universitar Radu Păulişan şi soţia acestuia, Adriana Păiuşan, membră în colegiul de redacţie. (Simboluri geto-dacice în Pecetea Mare a Lipovei, secolul al XVII-lea şi Lipova şi revoluţia de la 1848). În articolele respective, se face trimitere la instaurarea administraţiei româneşti în Banat, în timpul împărătesei Maria Terezia, 1740-1780. Alături de autorii articolelor amintite mai sus, apare istoricul Stelian Boia, care prezintă situaţia locuitorilor din Lipova şi din împrejurimi la revoluţia din 1848.

    Lipova, Portulatesium, habitat pe ambele maluri ale Mureşului, era un oraş comercial, cultural şi strategic, situat la graniţa de nord-vest a Imperiului cu dacogeţia. Mai târziu există ca sistem fortificat, port, centru comercial, cultural şi manufacturial. În secolul XVII, Lipova dispune de Marea Pecete a oraşului, care prezintă, în structura sa, ideograme şi simboluri ce pot constitui o sinteză a 7 milenii de istorie pe aceste meleaguri. În partea dreaptă a stemei se află lupul cu gura intredeschisă, asemănător steagului geto-dac, asemănător steagului de pe Columna lui Traian. În stânga pecetei se află delfinul, simbol al prosperităţii la traci şi regăsit la daci, romani şi greci. Lupul şi delfinul sunt amplasaţi într-o ambarcaţiune de tip uzual pentru transportul mărfurilor de pe râul Mureş, prezentă pe Columna lui Traian, deci comună atât de la daci, cât şi la romani.

    Ambarcaţiunea este un simbol şi mijloc de circulaţie şi transport, care confirmă legăturile comerciale între nordul şi sudul Daciei, prin intermediul râului Mureş, pe care venea sarea, în porturile Lipca, Radenţia, Solymasu, adică cele trei cartiere ale oraşului de astăzi. Confirmăm, în cazul acesta, existenţa daco-romană pe aceste meleaguri, precum şi activitatea comercială a timpurilor îndepărtate de zilele noastre. Valurile de sub ambarcaţiune sunt lozele viţei de vie cu struguri şi frunze. Cultura viţei de vie era răspândită pe teritoriul geto-dacic şi mai ales la Lipova şi în zona de la vest de ea, în regiunea podgoriei.

    Viile din Dealurile lui Halic, dâmbul neamţului la Lipova, dealul Popilor la Radna şi Dealul Şoimoşului au dispărut în mare parte, iar astăzi se găsesc pe suprafeţe mult mai mici. Valurile de pe Pecete amintesc de drobul de sare adus din Transilvania pe Mureş, în cămările de sare din portul Lipova. Un element de bază în ansamblul Pecetei este catargul cu cruce, iar pe de o parte şi de alta, apare câte o stea în şase colţuri. Nu lipseşte securea cu două tăişuri, folosită de părătorii din Lipova antică, şi un taur, care semnifică perioada de îmblânzire a animalelor. Coarnele simbolizează accesul la lumea divină.

    În articolul Banatul în timpul Împărătesei Maria Terezia(1740-1780), se vorbeşte despre organizarea teritorială făcută în timpul domniei ei şi împărţirea teritorială în districte şi a districtelor în plăşi. Cancelaria vieneză nu a fost mulţumită de organizarea districtelor. Ca urmare, contele Kollovath, în 1740, a încercat o conciliere în acest sens. În 1745, a organizat plăşile , iar după 1751, funcţiile militare au fost separate de cele civile. În locul Direcţiei Provinciale, a fost înfiinţată Direcţia Generală, cu 8 districte. Lipova a fost district cameral şi aparţinea de Direcţia Comercială. Se poate observa că în perioada 1765-1767, districtele nu au avut niciodată un teritoriu bine definit, după cum arată harta lui Wenklwe privind districtele şi cercurile(plăşile). În districtul Lipova erau trei plăşi: Lipova, Borş şi Kapalnas(Căpâlnaş). Delimitarea districtelor şi plăşilor s-a făcut în mod arbitrar, iar hărţile şi schiţele nu sunt suficient de clare, pentru că măsurătorile nu s-au făcut pe teren, ci mai mult în birou. Până la Maria Terezia, nici nu s-au făcut măsurători.

    Ea a ordonat primele măsurători pe teren. În Banat, măsurătorile au început în 1768, sub conducerea colonelului Elmpt, care întocmeşte harta topografică intitulată Neue Charte vom Temesvar Banat welches anno 1769-1772.

    Intoleranţa religioasă, ştirbirea treptată a privilegiilor şi a ţărănimii, sub conducerea lui Pero Segedinati. Răscoala a avut loc în Banatul de nord, a ajuns la Lipova şi trece peste Mureş, la Radna. Răscoala a fost înfrântă, iar Pero a fost executat. Drept urmare, răscoala a dat prilejul la un nou val de prigoniri împotriva grănicerilor şi ţăranilor din părţile noastre.

    Curtea din Viena forţează unirea bisericească, tot mai pronunţat, cu catolicismul. Aceasta a dus la nemulţumiri în rândul populaţiei ortodoxe, crescând rezistenţa populaţiei româneşti din zona Lipovei. Drept urmare, la 2 ani după executarea lui Pero, izbucneşte, în 1737, o nouă răscoală, condusă de călugărul Visarion Serai. Acest călugăr, de religie ortodoxă, nemulţumit de măsurile impuse, ca populaţia să treacă la catolicism, organizează o revoltă. Documentele amintesc de existenţa schitului lui Visarion, în secolul XVIII, în locul din apropierea monumentului memorandiştilor, zis Crucea lui Bocu.

    Înmulţirea persecutanţilor a fost, alături de situaţia economico-socială, prilejul participării populaţiei la mişcările cunoscute ale ţăranului iobag, alături de Horea, la 1784.

    După desfiinţarea iobăgiei, începe dezvoltarea meşteşugurilor, iar oraşul se dezvoltă sub aspect economic şi edilitar. După răscoala ţărănească a lui Horea, începe destrămarea treptată a relaţiilor feudale şi pătrunderea noilor relaţii capitaliste. Diverse date statistice, între anii 1771-1780, arată domnul profesor dr. Geza Kovach, au stat la baza conscripţiilor întocmite în 1771 pentru Radna şi Şoimoş se găsesc astăzi, în Arhivele Statului, la Arad, iar pentru Lipova se găsesc arhivele de la Budapesta.

    Urbariul a fixat şi sarcinile iobăgiei, ele rezumându-se la zeciuială, care consta în a cincea parte din toate recoltele şi produsele vegetale şi animale: 1 florin arenda, 1 stânjen de lemne, o cupă de unt, doi pui, doi cocoşi, 12 ouă pentru o sesie şi 52 zile cu carul sau 104 zile cu palmele, pentru o sesie întreagă, inclusiv darea de fum.

    În conscripţiile din anii 1743 şi 1746, se specifică că în Radna apare o populaţie de origine slavă, de religie romano-catolică, cu înscrisul în registrele agricole a unui număr de 21 de gospodării. Aceştia erau şocaţii, de profesiune agricultori, de origine din teritoriile fostei Iugoslavii.

    Între îndeletnicirile iobagilor din secolul XVIII, era trecut în registrul de constatare şi impozitare vieritul, cultivatori de viţă de vie. În Radna, existau pe atunci 40 de cultivatori de viţă de vie şi posedau o suprafaţă de 61 de sape, echivalentul a 7 iugăre. Sapa era o unitate de măsură a suprafeţelor de teren. O sapă era de 720 m2 şi corespunde cu 100 de stânjeni pătraţi.

    Conscripţia generală din 1828, găsită în Arhiva Naţională Ungară, prezintă pentru Lipova următoarele date: 477 familii de iobagi, 557 familii de jeleri cu casă, 140 familii de jeleri fără casă, 170 slugi, 48 meşteşugari, 26 familii de negustori şi 20 familii de intelectuali.

    La 1848, intelectualii români din Lipova, în frunte cu protopopul Dimitrie Petrovici Stoichescu, se alătură acţiunii revoluţionare a lui Eftimie Murgu. Stoichescu este ales în Adunarea de la Lugoj ca locţiitor al episcopului de Timişoara. În acest timp are loc răscoala românilor din jurul Lipovei, contra revoluţionarilor lui Kossuth. Kossuth, în 1848, în drum spre Lugoj, a vizitat Lipova, rămânând impresionat de cele ce văzuse. El se cazează o noapte la Radna, iar a doua zi îşi continuă drumul spre destinaţia Lugoj. Revoluţionarii lui ocupă Lipova împreună cu armatele austriece, iar Kossuth pleacă în pribegie, lăsându-şi familia la Radna.

    Oraşul Lipova îşi continuă dezvoltarea, ca un centru comercial şi meşteşugăresc important pe Valea Mureşului şi în Banatul de Nord. Aici iau naştere puternice bresle de meşteşugari, olari, cojocari, pălărieri, cabaniceni, măcelari, etc. O parte din steagurile breslelor se află în Biserica Ortodoxă din Lipova, unde există şi un mic muzeu.

    În articolul Lipova şi revoluţia de la 1848, Stelian Boia arată cum întreaga Europă, inclusiv Ţările Române, manifestă puternice acţiuni de ordin social. În Transilvania, revoluţia română, burghezo-democrată era chemată să soluţioneze probleme de ordin social şi, în acelaşi timp, de ordin naţional, îmbrăcând forme caracteristice şi trăsături proprii. Fenomenul cel mai important al acestei epoci îl constituie integrarea în procesul de formare a naţiunii române, conturându-se importanţa luptei de eliberare naţională, al cărei ţel final a fost desăvârşirea Statului Naţional Unitar Român.

    Dezvoltarea producţiei agro-silvice şi manufacturiere a stimulat circulaţia mărfurilor. S-au înviorat târgurile săptămânale şi cele anuale din diferite localităţi, printre care şi cele de la Lipova.

    Între 3-15 mai 1848, a avut loc Adunarea de la Pesta. La această adunare, doi reprezentanţi erau din Lipova, împreună cu cei din Arad, Lugoj şi Caransebeş, au pretins ca Timişoara să fie sediul viitorului Congres Bisericesc, iar numărul delegaţiilor români, la congres, să fie cel puţin egal cu cel al sârbilor. Iniţiativa Adunării de la Pesta a aparţinut lui Emanoil Gojdu, cunoscut opiniei publice româneşti din 1834.

    Congresul de la Timişoara n-a mai avut loc. Adunarea Românilor şi-a însuşit cererile formulate la Pesta prin „Petiţia Neamului Românesc", la care au mai adăugat încă trei puncte. Unul din puncte cerea ca „naţionalitatea română a locuitorilor români să fie recunoscută prin lege". Aceasta înseamnă egală îndreptăţire a poporului român cu celelalte popoare ale monarhiei. Pentru problemele bisericeşti şi şcolare, să fie aleşi în mod liber, şi nu numiţi. Petiţia a fost înaintată Parlamentului, prin deputatul român din Lipova, Atanasie Decicu. O participare numeroasă din părţile Aradului la Adunarea de la Lugoj, din 15/27 iunie 1848, ca răspuns la manifestul lui Eftimie Murgu, adresat comunităţilor şi preoţilor patrioţi ai Ţării Banatului. Participă şi protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici Stoichescu, ales de Adunare vicar general mitropolita,

    Guvernul maghiar nu a admis revendicăile formulate la Lugoj, la 26 august 1848 însuşi Kossuth respinge rezoluţia votată. Maghiarii au folosit toate mijloacele pentru a alege unguri acolo unde majoritatea era constituită din români. În întreg comitatul Aradului, nu s-a ales decât un singur român, pe nume Teodor Şerb, din Radna. Drept urmare, se petrec încăierări între români şi maghiari. Maghiarii şi germanii au contestat alegerea, însă mandatul este validat de Parlament.

    Primele acţiuni revoluţionare, la Lipova, încep în martie 1848, sub influenţa celor de la Viena, Budapesta şi Arad, având loc tulburări ale ordinii publice.

    La Radna, judele ungur Adalbert Peterfy se plânge de cetele de români care se adună contra nobililor unguri, germani şi a neuniţilor ortodocşi. Nicolae Mili striga la geamurile lui Peterfy „io mis acu nemeş". Nobilii şâ înalţii funcţionari îşi exprimau teama că aceste abuzuri neînfrânte , dacă nu vor fi pedepsite, vor fi atacaţi, iar averea şi viaţa lor vor fi ameninţate.

    Au loc mişcări ţărăneşti, în scopul înlăturării dregătorilor comitatului, instrumente ale nobilimii Imperiului Habsburgic şi înlocuirea cu notari, judecători, primari şi a altor conducători locali de altă naţionalitate decât cea română.

    La 9 septembrie 1848, judele districtului de Lipova raportează comisarului Vukovics că nu poate trimite garda din Lipova contra ţăranilor răsculaţi la Ohaba Sârbească, pentru că nu s-au conscris recruţii.

    La 14 septembrie 1848, protojudele Lipovei înştiinţează pe vicecontele Murany că comunele Visma, Crivobara trimit ajutoare comunelor răsculate din Caraş.

    La 31 octombrie 1848, judele Lipovei raporta lui Vukovics că la Seceani şi Fibiş frământările cresc. Majoritatea satelor româneşti sunt surprinse de răscoală. Funcţionarii comitatului pentru pădurile răpite.
Imperialii aduc armament autorităţilor maghiare şi atacă Lipova. La 10 noiembrie 1848, în Făget se adună 7-8 mii de oameni, care pornesc spre Lipova, după depunerea jurământului. S-a lansat o proclamaţie către locuitorii satelor de pe Valea Begheiului şi Dealurile Lipovei, să se adune la Ususău, înarmaţi şi cu hrană pentru 4 zile. De la Ususău, în 11 noiembrie, glotaşii pleacă la Lipova şi la 14 noiembrie 1848, o ocupă.

    Încadrate în revoluţie, evenimentele din părţile Lipovei au încetat o dată cu înfrângerea revoluţiei, în urma capitulării armatelor maghiare, în august 1849, la Şiria.

    Cu revoluţia de la 1848, începe istoria modernă a României. Ea a marcat începutul trecerii de la orânduirea feudală la cea burgheză. Revoluţia din 1848 înseamnă o piatră de hotar în istoria poporului român şi a minorităţilor naţionale din Transilvania şi avea ca obiective eliberarea socială şi naţională, desfiinţarea iobăgiei, emanciparea iobagilor şi împroprietărirea lor cu sesiile sau părţile de sesii ce le aveau în folosinţă.

    După 20 ani de la revoluţia din 1848, în atenţia populaţiei Lipovei era lupta pentru obţinerea drept sociale ş culturale, atât pentru români, cât şi pentru populaţia maghiară ş germană.

    La Lipova, în 1877, s-a constituit Comitetul pentru strângerea ajutoarelor în bani, ce s-au trimis la Crucea Roşie Bucureşti, pentru procurarea de încălţăminte, medicamente şâ haine pentru cei care luptau la Plevna, în Războiul de Independenţă. Acţiunea de colectare a fost condusă de Elena Ţăranu, distinsă pentru meritele sale cu o înaltă decoraţie românească.

    În 1869, la Radna a fost ales deputat L. Ionescu.

    În 17-19 octombrie 1880, Alexandru Românu, la Conferinţa de la Sibiu a reprezentanţilor românilor din Transilvania, arată că în multe localităţi, printre care şi Radna, autorităţile nu permit înfiinţarea de şcoli confesionale cu predarea în limba română, ci numai de şcoli comunale, cu limba de predare maghiară.

    În 1893, a fost înfiinţată, la Lipova, Banca Lipovana, cu un capital de 50.000 de florini.

    În 1897, a fost înfiinţată, la Radna, Banca Mureşanul.

    Cercurile electorale reprezentate la Conferinţa Naţională de la Sibiu, din 21-22 ianuarie 1892, au ales pentru Lipova pe Z. Mocioni şi pe V. Hamzea, iar pentru Radna, pe L. Herbay. Dintre ţăranii care au continuat tradiţia luptei naţionale, a fost Z. Cupărescu, din Şoimoş.

    În 1867 se perfectase Dualismul. În această situaţie Transilvania şi Banatul a trecut sub dominaţia Ungariei, împotriva voinţei majorităţii locuitorilor la marea Unire din 1918.

    Persecuţia românilor şi favorizarea celor două naţiuni, maghiară şi germană, băştinaşe, au dus la mişcarea memorandistă din 1892-1894 în tot Ardealul. Şi la Lipova, mişcarea memorandistă s-a manifestat în tot timpul acelor ani prin adunări şi petiţiuni ardeleneşti aflate sub dominaţie maghiară.

    La Lipova şi pe toată Valea Mureşului, populaţia a militat pentru curajul memorandiştilor, angajaţi pentru drepturile românilor din Transilvania şi Banat.

    Anii 1905, 1906 şi 1907 sunt ani de mari frământări istorice în cele trei localităţi ce compun Lipova de azi. Nemulţumirile explodează. Puţinii muncitori care erau în Timpurile respective fac greve, cerând îmbunătăţirea drepturilor ce li se cuvin. Locuitorii Radnei şi Şoimoşului din Comitatul Aradului şi-au ales deputat la alegerile din primăvara anului 1906, în Parlamentul de la Budapesta, pe Vasile Goldiş.

    Activitatea politică extraparlamentară capătă valenţe noi prin participarea activă a oamenilor politici români la adunările cercurilor electorale dintâi multe localităţi, printre care era şi Radna.

    Pregătirea primului război mondial şi dezlănţuirea lui încheie o mare etapă în ceea ce a fost şi ceea ce urma să fie. Animaţi de dorinţa de a constitui Statul Naţional Unitar şi de a înlătura dominaţia maghiară, românii au devenit mai uniţi şi solidari, decişi să lupte chiar cu preţul sacrificiului suprem pentru înfăptuirea nobilului ideal naţional.

    Ţinutul Aradului a avut puternice influenţe asupra acestui act istoric ce sta să se realizeze.

    Românii îşi afirmă dreptul la o viaţă proprie. Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român hotărăşte convocarea Marii Adunări Naţionale; de la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918. Şi Lipova, Radna şi Şoimoşul îşi trimit delegaţii, la care se adaugă şi persoane nedelegate.

    Dintre deputaţii de drept pleacă preoţii Procopie Givulescu din Radna şi Fabriţiu Manoilă din Lipova. Din partea societăţii Române de Lectură merg la Alba-Iulia Iuliu Oncu şi camil Manoilă.

    Reuniunea Femeii Române, prin Emilia Muntean Podoabă, Maria Urzică Moldovan, şi reprezentantul Reuniunii Învăţătorilor Greco Ortodocşi, Iuliu Vuia, protopop de Lipova; Cercul Lipova, prin dr. Constantin Atanasie Misici, dr. Aurel Halic, Teodor Munteanu, dr. Aurel Cioban şi ţăranul(paure) Mihai Vasiescu, poreclit Buşa, împreună cu Cercul Radna, în frunte cu Vasile Goldiş, Traian Givulescu şi Iancu Ştefănuţ cu toţii se îndreaptă spre Alba-Iulia.

    Populaţia germană este prezentă şi ea la actul unirii prin dr. Andreas Buschman, notar public la Lipova, născut în satul Neudorf, fiu de ţăran stabilit pentru puţin timp la Lipova şi apoi la Timişoara, unde funcţionează cel mai mult, până la pensionare. Împreună cu avocaţii Kaspar Muth, Franz Krauter şi Emerich Reiter, este reprezentantul şvabilor bănăţeni între 1918-1919 şi apoi până în 1944.


    Perioada de la Marea Unire din 1918 până la 1945

    Realizarea cadrului naţional şi social-economic necesar unei dezvoltări superioare a României începe imediat după săvârşirea actului Unirii.

   Se petrece integrarea Lipovei, a judeţelor Aradului şi Timiş-Torontal şi a întregului Ardeal între hotarele statului naţional unitar român. Participă în Marele Sfat Naţional dr. Vasile Avramescu, avocat la Radna, şi dr. Constantin Missici, avocat la Lipova, ca reprezentanţi de drept.

    Iustin Marşieu mută din Arad la Radna Comisia Administrativă a judeţului Arad.

    Limba română devine limbă oficială în instituţiile şi întreprinderile locale şi în tot Ardealul. Se introduc legile din vechiul regat.

    Sever Bocu este membru al Comisiei de la Paris pentru stabilirea hotarelor din vestul României.

    În 1923, populaţia îşi cere drepturile pentru pădurile şi pământurile care i-au fost confiscate.

    În 1924, comuniştii aveau organizaţie la Lipova şi în acelaşi an este răspândită presa comunistă între locuitorii Lipovei. Partidul Socialist era condus de mecanicul Victor Munteanu din Radna, care aderă la secretariatul regional numărul I Arad.

    La 1 ianuarie 1926, Lipova şi Radna devin capitale de plasă în judeţele Timiş-Torontal, respectiv Arad.

   Pe plan politic, populaţia oraşului era orientată în majotitate spre Partidul Naţional Român, reprezentat de Sever bocu, iar o altă fracţiune spre Partidul Naţional Liberal al familiei Brătienilor. Liberalii cei mai mulţi erau la Radna şi mai puţini la Lipova.

    Din punct de vedere economic, predomină producţia agricolă diversificată pe toate culturile ce se pretau climatului şi solurilor de luncă şi deal. La aceasta se adaugă puternicul sector zootehnic, reprezentat prin creşterea bovinelor pe primul plan, a cabalinelor pentru muncile agricole, porcinelor şi, în număr mai mic, ovinele şi caprinele. În curtea tuturor ţăranilor nu lipseau păsările de curte.

    Pe plan industrial, nu se poate vorbi la Lipova decât de ateliere ce satisfăceau cerinţele localnicilor şi mici unităţi industriale de ceramică producând cărămidă şi ţigle presate, distribuite, distribuite majoritatea acestora în partea de sud a oraşului, la intrarea în Lipova dinspre Neudorf şi Timişoara, în apropierea şoselelor ce veneau din localităţile amintite.

    Au mai existat o fabrică, o fabrică de oţet şi o fabrică de preparat gaz.

   În amintirea memorandiştilor se ridică pe dealul de deasupra Lipovei - la iniţiativa lui Sever Bocu, un monument-cruce, în anul 1933. Cităm din monografia Banatului, scrisă de Ion Lotreanu: „în vremea aceea trimis-a poporul român din Transilvania şi Banat o deputaţiune de 300 în frunte cu Raţiu, Lucaciu, Coroianu, numită a Memorandului, la Viena la împărat ca să se plângă contra asupririi maghiare, dar împăratul nu o primit pe aceasta. Neprimirea ofensa poporul român şi-i făcu şi mult bine că scurta drumul Unirii pe care împăraţii din Viena nu-l puteau opri, dar îl putea încurca şi întârzia prin omenie mai multă şi arătat drumul cel fără ocol istoric, pe după Plevna şi de steaua clară a Regilor României!... În Lipova atunci un tânăr de 19 ani aduna mii de ţărani pe acest loc numit La Rugă şi puseră ei un jurământ de credinţă către Naţia Română. Şi era acel jurământ în acel deal, schimbarea la faţă pentru cele care trebuiau să se întâmple, nu peste multă vreme. A doua zi luat a fost acel tânăr între baionete şi dus la Timişoara să răspundă înaintea asupritorilor de ce el s-a sculat. Aruncat a fost apoi în temniţi, dar vremea temniţelor a trecut, pentru jertfa mult mai mare pe care Neamul Românesc nu pregeta să o aducă pe fiii săi cei mai buni toată floarea tinerimii lui pe altarul unirii. Iar acel tânăr din prigonit de atunci ajuns-a sfetnic în conducerea Ţării Româneşti ce-şi muta hotarele la Curtici precum vestise el mai înainte. Ridicatu-s-a această Cruce prin subscripţie publică în zilele Domniei Sale Regele Carol al II-lea, al treilea în şirul regilor întregitor de neam pe locul unde în ziua de 18 maiu 1892 fu rostit acel jurământ pe care Domnul l-a ascultat şi la desăvârşit. Apără şi păzeşte România. Auzi-ne Doamne...Biruinţă Regelui nostru asupra vrăjmaşilor dăruieşte şi Crucea Ta păzeşte pe Poporul Tău...în luna maiu 1933".

    Tot în Lotreanu se arată că acest oraş a dat mulţi intelectuali. Aici s-au născut mai mulţi bărbaţi de seamă ca Marienescu Atanasie Marian, Isidor Tătaru, Al. Munteanu, Al. Vasile şi alţii.

    „Din comună rurală cum a fost, a fost ridicată la comună urbană prin intervenţia fostului ministru Sever Bocu, care aici are domiciliul".

   „Un bănăţean dă publicului o lucrare a cărei valoare se va cunoaşte după felul cum va fi primită."
Din Prefaţă la Monografia banatului, a lui Ion Lotreanu, 1935.

    Perioada dintre cele două războaie mondiale este extrem de frământată. Pe de o parte, s-au înregistrat multe progrese datorită salturilor din toate sectoarele economico-sociale, iar pe de altă parte, câteva decăderi spectaculoase.

    A început să se afirme agricultura intensivă, cu producţii mari pe suprafeţe mici. Acestea s-au putut obţine prin introducerea unor tehnologii şi tehnici superioare. La Lipova în special, apoi la Radna şi Şoimoş s-au înlocuit utilajele vechi, cu randament scăzut, cu utilajele metalice. Au fost importate pluguri de fier cu una şi două brazde, grapa metalică, asemănătoare cu mai multe braţe, tractorul, motoarele şi batoza de treierat. Majoritatea au fost importate din Germania, de la fabrica din Nürnberg, iar tractoarele din Ungaria, de la firma Lanz-Buldog, de la marea uzină Csepel. Au fost aduse şi mecanisme pentru diferitele ramuri industriale din domeniul panificaţiei(mori) şi pentru industria uşoară.

    Criza din 1929-1933 a cuprins întreaga ţară, inclusiv localitatea noastră.
 
   Conversiunea a anulat depunerile din bănci şi a anulat împrumuturile ce le-au făcut alţii. Au fost destui localnici afectaţi de pierderea banilor şi tot atâţia iertaţi de datoriile ce le aveau faţă de bănci.

   Se afirmă pe plan politic mai multe partide: Partidul Poporului(V. Goldiş), Partidul Ţărănesc(dr. Lupu), Partidul Liga pentru Apărarea Naţional-Creştină(A.C. Cuza), Partidul Naţional Agrar(O. Goga), Partidul Uniunea Agrară şi partidele tradiţionale PNR şi PNL. Legiunea Arhanghelul Mihail se va numi Garda de Fier din 1931.

   În perioada respectivă are loc dezvoltarea industriei şi creşterea numărului de muncitori şi, concomitent, apar pe scena politică partide ale germanilor şi evreilor.

   La alegerea deputaţilor pentru Cameră şi Senat din iunie 1920, dintre toate circumscripţiile, numărul cel mai mare de voturi s-a înregistrat la Radna pentru V. Glodiş şi la Ineu, pentru Ioan Suciu.

   Pe parcursul anilor se afirmă, în localităţile din Banat care au populaţie germană, organizaţia propagandistică de tip naţionalist, sprijinită de Germania hitleristă, începând cu anul 1933 la Aradul Nou şi în 1939 la Lipova.

   În Europa se simte tot mai apăsătoare influenţa Germaniei. La Lipova, o parte din populaţia de etnie germană aderă la organizaţia fascistă S.S. Germania declanşează, la acea dată, conflictul armat cunoscut sub numele „Al doilea Război Mondial".

   Apropiindu-se sfârşitul războiului, începând cu 1944, populaţia germană din Lipova refuză să mai plătească cotizaţia pentru grupul etnic.

   Mişcarea legionară se reactivează în ultimii ani ai deceniului IV, culminând cu rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941, îndreptată contra politicienilor şi armatei. Antonescu pune capăt manifestărilor legionare. La Lipova şi Radna, legionarii au reuşit să acapareze puterea locală şi să schimbe primarul.

   Pactul Ribbentrop-Molotov şi Dictatul de la Viena duc la răpirea Ardealului de nord, a Basarabiei şi a Bucovinei de nord, determinând fluxul mare de români ardeleni, basarabeni şi bucovineni spre Lipova şi alte localităţi din ţară.

    Sever Bocu obţine aprobarea şi banii pentru construcţia cazărmilor din Radna, în 1983 şi continuă lucrările acestora până în 1943, în plin război. Era o previziune că războiul va începe curând, dinspre Germania, Ungaria...
Se declanşează războiul spre răsăritul Europei, contra U.R.S.S. Populaţia germană din localitate, formată din bărbaţi între 17 şi 45 de ani, se înscrie mai mult forţat în S.S. şi pleacă în postură de aşa zişi voluntari. Deci la 21 iunie 1941 începe războiul contra U.R.S.S. S-au înregistrat pierderi mari de oameni şi materiale. Românii, germanii şi maghiarii din Lipova, în număr considerabil, rămân pe câmpul de luptă, prin stepele întinse, până la Stalingrad, în peninsula Crimeea şi în Caucaz. Stăvilirea înaintării şi încercuirea trupelor în faţa Stalingradului şi în Caucaz determină lovitura de graţie care face posibilă contraofensiva ruşilor şi înaintarea dinspre est spre ţara noastră. La 23 august 1944 are loc armistiţiul cu U.R.S.S şi trupele române întorc armele împotriva nemţilor şi maghiarilor, până la finalul războiului. Mulţi români lipoveni au căzut pe frontul de vest, până în Cehoslovacia şi Austria. Numărul total al celor căzuţi, după 23 august, s-a cifrat la 170 soldaţi şi ofiţeri.

    În apropierea Lipovei au loc mari confruntări ale armatelor fasciste şi hortiste cu elevii Şcolii de Subofiţeri Rezervă Infanterie de la Radna, care a oprit înaintarea germană şi maghiară dinspre vest în defileul Mureşului.

   Condiţiile naturale au făcut din aceste locuri, de-a lungul istoriei, un veritabil punct strategic.

   E cunoscut rolul celor două cetăţi, Lipova şi Şoimoş, timp de mai multe secole, mai ales între anii 1551-1700, în confruntarea cu puterea otomană. Alături de cele două cetăţi, defileul Şoimoş-Lipova a stat ca o poartă închisă în septembrie 1944, în faţa celor care au încercat să treacă pe aici. Tehnica militară i-a scăzut în parte importanţa strategică, dar nu total. Pentru a nu ajunge în locurile noastre s-a creat un avanpost care să oprească înaintarea trupelor germano-maghiare, care doreau cu orice preţ să cucerească intrarea spre Transilvania. Acest avanpost a fost Şcoala de Subofiţeri Rezervă Infanterie Radna.

   Aici au fost oprite trupele hortisto-fasciste de nişte tineri elevi, cu vârsta de 18-20 ani, încorporaţi militari la Şcoala de Subofiţeri de la Radna. Majoritatea au fost liceeni, normalişti şi elevi ai altor şcoli în ultimul şi penultimul an de studiu.

    Şcoala de Subofiţeri de la Radna a fost adusă, în noiembrie 1943, de la tecuci, cu scopuri strategice. Spunem aceasta pentru că se urmăreau două obiective:
- instruirea şi pregătirea tinerilor elevi rezervă pentru frontul din răsărit, oprirea înaintării armatelor sovietice pe teritoriul României, în vara anului 1944;
- în al doilea rând, pentru orice eventualitate, Şcoala de la Radna era un scut de apărare pentru partea de vest a ţării. Sorţii istoriei au hotărât încleştarea cu apusul.

    În stare de extremă necesitate, Şcoala de subofiţeri de Rezervă Infanterie din Radna s-a constituit în formaţiune militară operativă, denumită Detaşamentul Păuliş. Aceasta s-a făcut prin ordinul corpului 7 teritorial, numărul 025090 din 11 septembrie 1944, cu misiunea de a bara în defileul Mureşului, Lipova-Deva înaintarea trupelor germane şi maghiare, care afluiau pe direcţia Arad - Sâmbăteni - Păuliş - Lipova, cu scopul de a pătrunde în Ardeal.

    Ordinul de zi pe Şcoală, cu numărul 458 din 11 septembrie 1944, pentru Şcoala de Subofiţeri Radna, este plecarea din cazarmă pe aliniamentul Păuliş - Miniş - Ghioroc - Cuvin, cu acoperirea flancului drept, la Cladova.

    Prin ordinul Armatei I Română, numărul 4258 pe 1944, în baza ordinului de zi nr. 523 din 30 septembrie 1944, semnat de colonelul Alexandru Petrescu, comandantul şcolii, unitatea a fost scoasă din zona operativă şi adusă în cazarmă.

    Transformarea şcolii în unitate operativă, cu numele Detaşamentul Păuliş, a fost imperios necesară. Această măsură a fost luată din mai multe motive:
- în urma actului de la 23 august 1944, nemţii şi maghiarii, din aliaţi, ne-au devenit duşmani;
- trupele române, combatante, erau încercuite în Moldova, făcute prizoniere şi duse în lagărele din Rusia;
- trupele scăpate din încercuire şi aflate în diferite garnizoane, unde se pregăteau pentru intervenţiile din Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Ardealul de sud neocupat de maghiari;
- o mare parte din trupele române se luptau cu trupele germane dislocate pe teritoriul României, care, în disperare de cauză, încercau să opună rezistenţă pentru a nu cădea în mâinile armatelor ruseşti şi române;
- trupele române erau în refacere, după catastrofele din Moldova şi din restul ţării, având nevoie de timp pentru a putea fi apte în vederea confruntărilor din Transilvania de nord, din părţile Banatului şi Crişanei;
- trupele hortisto-fasciste pregătite pe teritoriul Ungariei şi în Ardeal au început să acţioneze pe Someş, Criş şi Mureş, înspre Transilvania;
- pe culoarul Mureşului, Arad-Lipova-Deva, singura rezistenţă, până la sosirea trupelor româno-ruse, o constituia Şcoala de Subofiţeri Rezervă de la Radna, care, din unitate-şcoală, cu elevi foarte tineri, a fost făcută unitate operaţională, dusă şi amplasată pe linia Păuliş-Sâmbăteni-Miniş-Ghioroc-Cuvin.

    O mare parte dintre elevi au căzut pe câmpul de luptă, iar cei rămaşi în viaţă au fost înlocuiţi de pe poziţii cu trupele române şi ruse.

    Elevii şcolii, în urma marilor confruntări, au suferit pierderi grele şi au fost retraşi în cazarma de la Radna.

    Cu lux de amănunte sunt prezentate, în cartea Cel mai greu examen, episoadele prin care au trecut, prin foc şi sabie, tinerii elevi acoperiţi de glorie, care datorită fostului elev şi participant la evenimente, Dumitru Susan, devenit mai târziu profesor de limba şi literatura română în Deva.

    La întâlnirea din 1969, când au venit la Radna şi au vizitat aliniamentul frontului unde au luptat toţi cei rămaşi în viaţă, s-a stabilit că întâlnirile ulterioare să aibă loc din 5 în 5 ani.

    Pe măsura trecerii timpului, veneau tot mai puţini. Anii la care au ajuns şi-au spus cuvântul. Mulţi au decedat în satele şi oraşelor în care s-au stabilit ori au îmbătrânit şi povara timpului i-au îngreunat fizic, sau poate chiar i-a imobilizat, ei rămânând doar cu sufletul la Radna şi la Păuliş. Majoritatea acestor eroi erau din Banat, Ardeal, Oltenia şi foarte puţini din alte provincii. Cei căzuţi la datorie au fost adunaţi de pe câmpul de luptă şi înmormântaţi în cimitirul eroilor din spatele Şcolii Generale din Radna şi în cimitirul din dealul Cladovei.

    În urma bătăliei, tinerii elevi rezervişti au învins inamicul, producându-i mari pierderi în oameni şi materiale, după cum se vede din cifrele următoare: 919 morţi, 1840 răniţi, 318 prizonieri, 73 guri de foc, 56 mitraliere, 149 puşti, 12 pistoale automate, 35 puşti mitraliere, 21 mitraliere de calibru mare, 41 aruncătoare de diferite calibre, 12 tunuri, 21 tancuri distruse, 6 maşini auto, 580 aruncătoare, 2 staţii radio, 2 telefoane şi peste 10km cablu.

    Tributul Şcolii de Subofiţeri a fost de 10 ofiţeri, 10 subofiţeri, 148 elevi sergenţi şi 209 elevi soldaţi. Raportul numeric al părţilor intrate în luptă a fost de 8 la 1 în favoarea inamicului.

    La 9 mai 1945, Germania capitulează şi războiul se termină. Începe o nouă perioadă istorică pentru România şi pentru Europa.

    Se produc o serie de mutaţii, dintre care amintim: reforma agrară, reforma monetară, alegerile trucate din noiembrie 1946, abolirea monarhiei, etc. În această perioadă se simte o decădere a puterii economice, datorită secetei care a bântuit doi ani, 1945-1946, datorită plăţii datoriilor externe faţă de stricăciunile făcute de către armatele aliate în U.R.S.S. etc. Toate acestea au lovit mult în populaţia română, în special în cea mai puţin avută.

Perioada 1945-1989

    În multe ţări ale globului, din Europa Occidentală, din Asia Orientală şi din zona Pacificului, cel de-al doilea război mondial se termină în 1945. În ţările din Europa Vestică şi din celelalte continente, începe redresarea întregii vieţi economico-sociale, progresul şi bunăstarea.

    După această dată, în ţările din răsăritul Europei, aşa-zis eliberate de Uniunea Sovietică, începe un război ascuns. Este războiul doctrinei comunismului împotriva oamenilor. Acest război, în România a durat până la revoluţia din decembrie 1989, ca o primă etapă, şi s-a continuat după această dată, prin structurile comuniste perpetuate şi după revoluţie, ca a doua etapă, până în zilele noastre, anul 2000.

    Canalul Dunăre-Marea neagră, denumit Canalul Morţii, a constituit un mijloc de eliminare a elementelor sociale cu origine „putredă” sau a celor cu vederi politice ostile regimului comunist ce se înfiripa cu mari sacrificii umane, după alegerile din noiembrie 1946.

    Lucrările canalului au început la 25 mai 1949. La construirea lui participă şi oamenii Lipovei, mai ales aceia care făceau parte din elita vieţii economico-culturale şi politice, duşi ca deţinuţi politici sau pedepsiţi de instanţele judecătoreşti pentru alte infracţiuni. La acestea s-au adăugat coloanele de autobasculante şi camioane, duse de la Baza de Transport, pentru a căra pământul excavat în lungul râului Carasu din Dobrogea. Coloanele auto de la Lipova, prin oamenii trimişi, se roteau după câteva luni, iar altele, după un an. Şefii de coloane şi atelierele mobile stăteau două şi mai multe schimburi în timp de un an.

    Mulţi intelectuali,învăţători, profesori, ingineri, funcţionari, comercianţi, înscrişi în PSD, la verificările din noiembrie 1948-1952, au fost destituiţi pe considerente că sunt elemente dubioase, carieriste, indezirabile, profitoare, dornice de afirmare, prin intrarea în PMR, născut din fuziunea PCR cu PSD.

    Se ascute lupta de clasă. Intelectualitatea din Lipova este exclusă din activităţile ce-i reveneau de drept, ca să nu mai vorbim de cele politice, ce au fost atribuite numai muncitorilor. Oameni locali de mare valoare morală, profesională şi cetăţenească sunt înlocuiţi pe motive de origine nesănătoasă a lor, a fraţilor, a părinţilor şi chiar a rudeniilor cu elemente muncitoreşti, muncitori locali sau muncitori aduşi din alte întreprinderi din Arad. Exponenţii partidelor istorice tradiţionale la Lipova, ca Mihai Vasiescu, zis Mişa, Ion Draja de la Radna şi Ioan Vigi, sunt arestaţi, aruncaţi în beciurile securităţii de la Arad şi Timişoara, în puşcării şâ pe şantierele de muncă forţată. Elita oraşului începe să se schimbe, ca lumânările din ceară la flacără, părăsind oraşul forţat sau de bună voie, cum a fost cazul cu p parte din populaţia română şi germană, în general intelectuali, oameni înstăriţi, cu alte vederi decât cele ale PCR. Bine spunea Ioan Raţiu: „comunismul la putere”.

    Aplicarea în practică a politicii comuniste reprezintă cea mai cruntă teroare exercitată asupra unei părţi din populaţie, a diferitelor categorii sociale. A început un lung proces de dezumanizare. Se aplicau întocmai ordinele primite de la Moscova şi de la Bucureşti. Pentru aceasta s-au ales, în funcţiile administrative şi politice, oameni loiali, activişti, secretari de partid, în toate organizaţiile, securişti, miliţieni şi toţi conducătorii vieţii politice din întreprinderi şi instituţii. Se îndepărtează cei bănuiţi, şovăielnici, de la toate nivelele, începând de sus, de la Comitetul Central, până la oraşe, comune şi sate. A început aşa zisa campanie de verificare.

    La Lipova, au fost destituite cadrele din activul de partid, de la nivelul plasei şi după 1950, de la nivelul raionului. Nu ne obişnuiam cu fizionomia şi năravurile unor activişti, că venea schimbarea şi altul le lua locul. Era perioada rotirii cadrelor, făcută cu scopul de a nu-şi face cunoştinţe si relaţii cu cetăţenii din localitate. Cu toate că erau buni slujitori ai statului, în vremea aceea, cei care arestau, terorizau, deportau, torturau şi expropriau au devenit indezirabili pentru partid şi înlocuiţi. Aceştia erau o seamă de executanţi lipsiţi de cultură, cu cât mai puţină carte, fără noţiunea valorii.

    Activişti de toate soiurile şi securişti au verificat bibliotecile intelectualilor, în perioada 1948-1952, căutând ceea ce nu ştiau. Cu cât găseau mai multe cărţi în bibliotecile personale ale intelectualilor, cu atât dosarul cu acuzaţii era mai cuprinzător. Bibliotecile au fost răvăşite, cărţile confiscate şi distruse.

    Bibliotecile familiilor Bocu din Lipova şi Zelinsky, de la castelul din Neudorf, care a fost demolat şi transformat în Staţiunea de Maşini Agricole, au fost distruse, iar mobilierul sculptat, împărţit prin cabinetele, birourile personalităţilor vremii respective. Toate cărţile de valoare, ale căror autori nu erau cunoscuţi de cei care cotrobăiau prin biblioteci, au fost încărcate în remorci, duse şi aruncate la Mureş, iar la altele li s-a dat foc. Sărmanele cărţi, au ajuns să fie judecate de răufăcători şi nepricepuţii orânduirii ce o serveau şi care n-au cunoscut valoarea literei scrise.

    Comunismul nu are nimic cinstit. El respinge scara valorilor obiective, sfârşind în despotism absolut şi funcţionează prin lideri comunişti, consideraţi perfecţi, care susţin că edifică o nouă societate, sacrificând generaţii după generaţii şi mai ales elitele.

    Tineretul s-a trezit. E trist, dar adevărat, că începe să părăsească ţara. Numai din Lipova, Radna şi Şoimoş, o mulţime au părăsit România ilegal, fugind peste hotare. O parte din ei au plecat legal, pe baza chemării aşa-zisei întregiri de familie. Plecarea acestora s-a făcut prin Iugoslavia şi mai puţin prin Ungaria, de unde ajungeau în Austria şi, mai departe, în Germania, Suedia, Franţa şi peste oceane, în SUA, Canada şi chiar Australia. La interogatoriu, unde unii au ajuns, erau chestionaţi pentru aflarea motivului plecării din România. Toţi afirmau, parcă ar fi fost înţeleşi, „am fugit din ţara mea pentru că suntem săraci, cu toate că socialismul proclamă fericire şi abundenţă”.

    Nu toţi cei care au încercat să treacă graniţa au trecut cu bine. Mulţi au fost prinşi de grăniceri, judecaţi de organele abilitate, condamnaţi şi întemniţaţi. Scăpaţi din închisori, au încercat din nou să fugă. Mulţi au reuşit a doua oară, iar alţii chiar a treia oară, să părăsească ţara ilegal. Au fost cazuri în care evadaţii şi-au găsit sfârşitul, împuşcaţi de grănicerii români, sârbi sau maghiari, în locul unde se forţa trecerea peste graniţă. Aşa s-a întâmplat cu tânărul de 18 ani, Ion Curescu din Şoimoş, în 1974, care a fost împuşcat în Dunăre, la prima încercare de trecere frauduloasă a fluviului.

    Suflul evenimentelor de la Timişoara s-a transmis rapid la Arad, Lugoj şi Lipova. Lozinci ca „Azi la Timişoara mâine în toată ţara”, „Vrem libertate şi democraţie” au aşteptat acest moment, începând cu Şoimii Patriei de la grădiniţe, pioneri şi UTC-işti, indiferent de sex, credinţă, vârstă şi profesiune. Toţi erau sătui de directive, de osanalele ridicate partidului şi conducătorilor acestuia. Cu cât erau mai ataşaţi, cu atât erau mai profitori de bunurile care le lipseau majorităţii locuitorilor ţării. Potentaţii regimului erau cei care ocupau funcţii ce nu le meritau. Mai mult, se manifestau făţiş, ca adevăraţi slugoi ai celei mai nedrepte orânduiri, pe care o serveau şi în care credeau, dar nu în totalitate. O serveau pentru interes, vorbind despre absurdităţile cu care fuseseră îndoctrinaţi în şedinţele de instructaje pe care căutau să le transmită prin toate mijloacele, la toate nivelele, celor ce nu-i credeau.